This website uses cookies

Read our Privacy policy and Terms of use for more information.

Proiectul e aprobat, bugetul e alocat. Iar omul care ți-a spus de la început că nu va funcționa tocmai ți-a scris din nou.

E a treia oară.

Îți cunoști argumentele. Le-ai discutat în ședințe și ai decis. Nu poți conduce o organizație așteptând ca toată lumea să fie de acord cu tine.

Și ai dreptate.

Doar că, undeva între prima obiecție și al treilea mesaj, ai încetat să mai asculți ce spune omul acela. Acum auzi doar faptul că se opune.

Într-o reorganizare, de exemplu, cineva îți spune că noua structură va bloca activitatea unui departament. Tu știi că există soluții. Ai verificat resursele și termenele.

Numai că omul acela nu contestă neapărat reorganizarea. Poate știe că două echipe care pe hârtie pot lucra independent depind, în realitate, de aceeași persoană. Iar persoana respectivă tocmai a primit responsabilități suplimentare.

Ce sună a argument împotriva schimbării e, de fapt, o informație despre felul în care ar putea eșua.

Problema apare când, după ce ai investit suficient într-o decizie, începi să confunzi apărarea ei cu exercitarea autorității.

După ce ai obținut aprobarea și i-ai convins pe cei care trebuiau convinși, simți că mecanismul pus în mișcare trebuie protejat.

Și tocmai de aceea devine tot mai greu să accepți că cineva care nu a fost de acord cu tine ar putea avea dreptate într-un punct esențial.

Nu trebuie să redeschizi fiecare decizie pentru fiecare nemulțumire. Uneori, opoziția este doar opoziție.

Dar diferența dintre rezistența la schimbare și avertismentul despre un risc real se vede mult mai ușor înainte decât după.

Înainte să răspunzi din nou acelei persoane, încearcă un exercițiu: presupune, pentru câteva minute, că nu încearcă să te oprească. Încearcă să te avertizeze.

Ce ai verifica în decizia ta dacă ai admite că omul care te contrazice ar putea avea dreptate?

Keep Reading