Decizia e luată de două săptămâni. Și totuși, aproape în fiecare seară o mai iei o dată de la capăt.
Ai anunțat-o, iar echipa a început deja să lucreze pe ea. Doar tu te întorci la ea, cu aceleași argumente, ca și cum ar mai fi ceva de decis.
Multă vreme am privit acest obicei ca pe o formă de seriozitate. Cine verifică de două ori greșește mai rar, iar o parte din drumul tău până aici s-a construit tocmai pe faptul că nu te-ai mulțumit cu primul răspuns. Asta rămâne o calitate.
Dar ce mai verifici, de fapt, atunci când redeschizi o decizie pe care nu o mai poți schimba?
Poate te surprinzi luni dimineață recitind mailul în care ai comunicat-o, căutând fraza pe care ai fi putut-o spune altfel. Nicio informație nouă nu a apărut între timp. A rămas doar întrebarea dacă vei putea trăi cu varianta în care te-ai înșelat.
Cât timp decizia rămâne deschisă în mintea ta, consecințele ei nu par încă ale tale, iar asta te scutește, pentru o vreme, de greutatea lor. Prețul se plătește în altă parte. Energia pe care o cheltui seara, recitind, este exact energia de care decizia ar avea nevoie ca să reușească.
Să închizi o decizie înseamnă să accepți că o duci mai departe așa cum e, inclusiv cu partea care s-ar putea dovedi greșită. E un gest de încredere în tine mai mult decât în calcul.
Până vineri, alege o singură decizie la care te tot întorci. Scrie pe o foaie ce anume ar trebui să afli ca s-o schimbi cu adevărat. Dacă foaia rămâne goală, decizia s-a închis demult și ai voie s-o tratezi ca atare.
Ce ar trebui să afli, concret, ca să schimbi decizia la care te întorci în fiecare seară?