Uneori, cel mai greu lucru pentru un lider nu este să ia o decizie dificilă, ci să le spună oamenilor că el a luat-o.
E mai ușor să vorbești despre schimbările din piață, despre presiunea costurilor sau despre tehnologia care face posibil un alt mod de lucru. Sunt explicații pe care oamenii le pot înțelege, chiar dacă nu le plac.
Și, de cele mai multe ori, sunt adevărate.
Dar mă întreb ce se întâmplă cu încrederea atunci când, dintr-o explicație, lipsește tocmai omul care a decis.
Îmi imaginez o întâlnire în care un manager trebuie să anunțe o reorganizare. A pregătit cifrele, a discutat alternativele, știe că decizia va afecta oameni cu care lucrează de ani de zile.
În fața lor, însă, începe să vorbească despre ceea ce „a devenit necesar”.
Poate că încearcă să facă momentul mai suportabil. Poate că îi este greu să privească oamenii în ochi și să recunoască faptul că, dintre mai multe variante imperfecte, a ales-o pe aceasta.
Nu cred că asemenea ezitări îl fac un lider slab. Dimpotrivă, uneori arată că înțelege foarte bine greutatea a ceea ce urmează.
Problema apare când explicația ajunge să ascundă alegerea.
Oamenii pot accepta că o companie nu mai are resursele de altădată. Pot înțelege că anumite lucruri trebuie schimbate, chiar dacă schimbarea îi dezavantajează.
Ce le este mai greu să accepte este senzația că nimeni nu răspunde pentru ceea ce li se întâmplă.
Nu toate deciziile pot fi negociate și nici toate consecințele evitate. Dar există o diferență între a explica de ce ai avut de ales și a vorbi ca și cum n-ai fi ales deloc.
Când o decizie doare, cât de mult contează ca oamenii să știe cine și-a asumat-o?